luni, 22 noiembrie 2010

Final de toamnă




[...] Asemenea unei greutăți teribile, ce se adăpostește undeva în psihicul meu și, într-un început de zvârcolire continuă, îmi demonstrează urâțenia-mi!

Lună plină... autosugestia să fi funcționat? Îmi adresez întrebarea din foarte simplu motiv: până acum, efect nu a avut asupra somnului meu.
„Gânduri negre te ademenesc la căderea nopții.” - sună atât de cunoscut!

Insistent - „Găsește-te! Află-te în neantul personal, caută-te cu insistență!, undeva te vei fi aflând, în umbră și răcoare neomenească, acolo unde nici plantele nu cresc. Și chiar ascunsă bine, trezește licărirea și purcede spre aerul îmbâcsit de la suprafață.” Mi-am înghițit restul de vorbe, auditoriul mă urmărește stupefiat de meleagurile pe care le-am atins.

Înghit în sec. La finalul întâlnirii, o iau la pas, în ritm alert, să-mi obosesc trupul și plămânii să-mi pufăie a tutun. Mă lepăd de idei preconcepute, îmi accept natura și creez un așa-zis glosar al imaginației aici subsemnatei. În altă ordine de idei, încerc să însumez cele debitate de sinele meu, în ispitele-i deloc înțelese, de a-și reîntâlni proprietatea.

Într-o încăpere străină. Anostă. Aici nu mă vei găsi în nimic. Poate doar într-o anume dezordine... în percepția mea desfătătoare. Locuiesc aici. M, deloc plăcut. Sunt acolo unde nimic nu mă reprezintă. O fi nevoia-mi de a poseda, mai puțin decât decentă? Dar în fine... lipsit de legătură.

Întreaga noapte am spintecat subiecte alături de un prieten. Le mențineam pe linia de plutire atât cât ele erau dispuse să ardă. Ne-am delectat acceptându-le limitările. Printre minunile astea, mi-au reînviat în memorie câteva imagini pe lângă care am trecut ieri în viteză. Doar... atât, observându-le și viața pulsa mai frenetic. Nu s-a adeverit a persista simțirea însă.


Nevoie de o despărțire între psihic și fizic. Undeva, departe de tot ce îmi este cunoscut. La o înălțime... ori, ori lângă ape reci, să strălucească pietrele în umbră și voci împădurite, pe linie melodică de pârâu, să-și fredoneze veacurile! Răcoare de toamnă, vânt uscat și chiar dacă ploaie se va fi arătând, să-și plece mantia în silentium împăciuitor.

Dar momentul nu se adeverește. E doar... iluzia. Că într-un ceas, va plana-n realitate? Nici chiar naivă... Se lasă cu resemnare. Îmbrățișez serile în uitare, ca în fum de opiu. [...]

duminică, 7 noiembrie 2010

Frânturi dintr-o minte bolnavă



Nu te privesc, doar... respir aerul tău. Îți fur din existența suferindă. Mă contempli înciudat. Și-mi demonstrezi contrariul, cel puțin, asta se adeverește a fi mângâierea. Încrunt sprâncenele-mi în concentrare. Tu... surâzi, adulmeci zâmbetul ochilor mei. Și-apoi, despici spiritul de trup. Pe cel dintâi, îl joci pe degete, te eliberezi în adâncurile sale, îi penetrezi zbaterea. Cel din urmă se justifică în uitare...

M-am îndepărtat de tot ce ne-a însemnat uman, pământesc. Am planat în visări luciferice.

„Cred în...”
„Diavol? E imposibil... de ce ai...?! Nu!”

[...] Trenul se leagănă între stații moarte. În praful înfrigurat, se înfioară aburindu-și ferestrele murdare, de demult. Cobor undeva, în neștiut. O femeie ruinată de stradă, mă urmărește pe sub gene. Își dezmiardă obrazul stâng. Mă scapă din priviri, pentru o fracțiune de secundă. Deschide ochii larg, buzele transpun mesaj neînțeles. Se întoarce pe călcâie și, legănându-și șoldurile, se îndepărtează de-a lungul peronului. Între linii, așteaptă. Se va sinucide cu lacrimile uscate pe pielea-i obosită.

Cum să o fi împiedicat? Și-a încheiat suferințele. Deloc curajoasă, doar îngrozită de un drum trivial... Nu aș fi reușit decât să-i tergiversez intransigența. Justific o inaptitudine? Lipsit de importanță, îmi spun. [...]

Te-am așteptat.
Mă depășesc călători. Îmi întrezărești căutarea. Te desprinzi de scările vagonului și mi te apropii cu seriozitate. Până să-mi observi culoarea din umerii obrajilor... te conduc în sala de așteptare a gării.
Revin la impasibilitate.
„De ce te-am adus aici?” - îți intuiesc întrebarea în expresia feței. Dar mă prefac să nu înțeleg. Astfel, așteptăm cel din urmă tren... într-una din toalete... sângele se va fi împrăștiind fierbinte în alunecarea-i sfiită. Te descotorosesc de bunuri și părăsesc vagonul în mișcare.

Micul recipient, ce atârnă la gâtul meu de-un lanț argintat, strălucește roșul a negru, la fel de cald... Viață se zbate între globule.
Ploaie zdrobește, în cădere veselă, o presimțire macabru-interpretabilă.
Îți vei revendica căderea în uitare vreodată?

[...] Am încâlcit miraje. [...]

Pierdut de tine, în măruntaiele neantului, te străduiești să îți lepezi memoria. Vei fi reușind? Amăgindu-te doar. Adânc înrădăcinat temerilor, solitudinii, într-o veșnicie a așteptării întru schimbare.

luni, 1 noiembrie 2010

Măturate frunzele se duc



Un loc oarecare, într-un complex de cămine studențești. O bancă incomodă, îmi revoltă spatele obosit. Rămân în așteptare. Trag în piept câteva țigări lungi, tari. Rememorez ultimele zile, ultime săptămâni, singure clipe meritorii.

Zi de noiembrie însorită, îmi încântă expresia și mă îndeamnă să adaug zâmbete gândurilor aleatorii, răzlețe în mintea-mi amețită, verde veșted.

Iată-mă cercetând uităturile indivizilor ce-mi calcă unghiul de observație. Valoroși în vreun fel? Naaah, doar... vizibili, undeva între ochii mei și ideile ce-mi prind viață. Astfel, îmi petrec plictisul în bătaia soarelui încălzit, cu auzul petrecut în melodiile spiritului sprinten. Se scurg clipe.

În plimbarea matinală, pe care mi-am impus-o, am depășit în slalomu-mi specific, mai multe probleme. Ale altor... persoane. Întrebare de ordin general: de ce? De ce mă pripesc în a-mi găsi defecțiuni unde nu sunt?! Și de ce-ul pătrunde infinitate, se răscoală, tremură în nerv; ca mai apoi, să plonjeze în disperare de cauză aproape de negru, neștiut, neînțeles, ca o cedare, o resemnare, în fața căutării imposibile, dar mai ales inutile.

Zadarnic caut să-mi amintesc o linie melodică. Are să-mi revină pe corzile vocale la un anume moment. La fel și frunzele toamna: măturate, îndepărtate cu bruschețe, plutesc clipita și se așează docile, la pământul rece, umed. Raze solare dacă le alintă pe vecie în dans prăfuit, și-apoi reciproc își pleacă ființările într-o cunună a decesului natural. Vor fi retrăind metamorfoza, cu vesel cânt balsamiu.

Unde-mi voi ispiti reîncarnarea?

[...] Ramură desfrunzită, în mână de stăpân bolnav. Privirea îmi rătăcește confuz, depășește imaginile reale, se aruncă în neștiut, dar temerile ce-i sălășluiesc în adâncuri, nu o slăbesc.

Noțiunea timpului mă depășește... Se joacă două animăluțe, pe un covor de frunze colorate. De parcă ar îmbrățișa anotimpul, coloritul; frunze zburdă împrejmuindu-le veselia. Cât, într-o viață a lor, se menține teama? [...]

Mă descotorosesc de mucul țigării. Plecăciune timpurie înghețului.